de Lungu Cosmin
De ce stau, frate, păstrăvii ascunşi?
De ce sunt noaptea apele cu stele?
Şi noi de ce ne naştem printre urşi,
Sau printre alte fiare şi mai rele?
De ce înjură tata, câteodată,
Nu ştiu ce domn şi nu ştiu ce stăpân?
Şi fruntea lui dospeşte supărată
Numai furtuni de-atâtea săptămâni...
De ce la Vidra soarele, sub punţi,
E un obraz umbrit de aşteptare?
De ce le cresc românilor pe frunţi,
Ocoluri mari şi semne de-ntrebare?
Frate, ai învăţat să taci!
Căci noi tăcem când spunem ce ne doare.
Ei pun urechile la uşi,
Ne sapă vorbele-n spinare.
Noi punem suferinţa-n cui,
Pe un tăiş nemărginit de coasă
Şi aşteptăm ca să vedem ce-o fi,
De-atâta viscol ce-o să iasă.
Veto, aşa-i că de sub roată,
Horea mutatu-s-a direct în noi,
Şi de aceea moţii-l mai aşteaptă
Cu pumnii strânşi şi tulnicele noi?
Horea-i aici sub lampă,
Avem un Horea-n fiecare sat
Poţi fi şi tu un crăişor de-al nostru,
Dar să nu dai crezare la-mpărat.
Balada frunzei şi balada ierbii,
A apelor unde adastă cerbii,
A grâului ce unduie în vânt
Sunt scrise toate într-un nume sfânt.
Ne-am zis şi HOREA şi CLOŞCA şi CRIŞAN
Şi IANCU ce-i la Ţebea sub gorun,
Nume ce vin cu sutele de ani
Şi-n vatra satului rămân.
Întotdeauna am avut un nume:
Cel Mare, Cel Viteaz şi Cel Bătrân
Nume rămas în timp să încunune
Numele demn şi veşnic de ROMÂN.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu