...de „deschis” mintea
31 martie 2011
30 martie 2011
29 martie 2011
23 martie 2011
Fractura logicii oficiale
Contribuţia românească - conform declaraţiei preşedintelui Băsescu:
„România va participa cu 205 militari la bordul fregatei Regelui Ferdinand şi doi ofiţeri de stat major.”
Consiliul Nord-Atlantic a aprobat Directiva de execuţie pentru impunerea embargoului împotriva Libiei, în baza Rezoluţiei 1970 a Consiliului de securitate.
Adică NATO nu se implică direct (de teama votului de veto cu care a ameninţat Turcia), dar ceva tot face. Eu ştiam că există obligativitatea de a acţiona militar alături de celelalte state membre NATO în cazul în care una dintre aceste ţări ar fi atacată, aceasta fiind raţiunea declarată a acestei structuri militare. Ori, constatăm că realitatea este alta...
Altfel spus, încă mă-ntreb ce caută militarii români în Marea Mediterană? Asta ca să nu mai vorbim despre cele 4,5 milioane de euro pe care guvernul va trebui să-i găsească pentru această acţiune? Bani pe care nu-i avem, că aşa ne-au spus guvernanţii, că de-aia s-au tăiat salarii, s-a crescut TVA-ul şi s-au luat toate acele măsuri aberante de anul trecut. Păi dacă nu-i avem, de unde o să-i ia domnu' Boc?
Din buzunarele noastre desigur! Oricum, aştept cu nerăbdare viitoarele alegeri parlamentare. Vor fi un real test de inteligenţă a poporului român... Atât cât a mai rămas din el, în cazul în care n-a devenit deja o populaţie aflată în voia sorţii. Vitrege.
22 martie 2011
Montauk
Apariţia primului volum din seria Montauk (Proiectul Montauk: Experimente în timp)Proiectul Montauk - Experimente în timp
a confruntat majoritatea cititorilor români cu un caz ştiinţific excepţional prin ineditul său şi mai ales prin nota de veridicitate a faptelor şi evenimentelor care au fost descrise. Aşa după cum remarcam în nota introductivă a volumului respectiv, subiectul abordat are totuşi tendinţa să fie integrat cu uşurinţă la capitolul de science-fiction şi într-adevăr, cel puţin în Statele Unite ale Americii, el chiar aşa este considerat. Prin urmare, Preston Nichols şi Peter Moon sunt felicitaţi şi intens mediatizaţi ca doi autori de succes în literatura science-fiction, care au reuşit să publice un volum ce a devenit înscurt timp best-seller. Însă la o privire mai atentă, situaţia ni se prezintă cu totul altfel. Sunt prezentate destule dovezi (explicaţii ştiinţifice, scheme şi fotografii) care să ne pună cel puţin „pe gânduri” în ceea ce priveşte evenimentele care s-au petrecut la Montauk. În plus, există o multitudine de elemente care „se corelează”, urmând un scenariu perfect logic şi oarecum cunoscut în ceea ce priveşte anumite acţiuni secrete ale Guvernului american. Multe dintre astfel de proiecte, cel puţin în ideea lor de bază, au fost demult desconspirate de către diverşi autori (printre care cel mai de notorietate a fost William Milton Cooper), însă faptele care sunt implicate în Proiectul Montauk par să pună totuşi la grea încercare buna credinţă a omului de rând. Pe de o parte, datorită „educaţiei” ştiinţifice profund materialiste şi limitate la nişte concepţii şi prejudecăţi penibile, iar pe de altă parte datorită unei sistematice „lupte” de a anihila orice tentativă de abordare „neortodoxă” a legilor şi cunoştinţelor ştiinţifice de până acum.
Montauk Revizitat - Aventuri în sincronicitate
21 martie 2011
20 martie 2011
Romanian National Security - in action, again!
Urmare a acţiunii din 15.03.2011, când la Miercurea Ciuc un extremist a spânzurat simbolic un manechin ce avea imprimat chipul lui Avram Iancu, la mai putin de 5 zile de la eveniment, cei de la RNS au organizat un raid şi au ţintit mai multe site-uri din Ungaria.
Printre „victime” se amintesc: tv2.hu, budapesttimes.hu, magyarhirlap.hu şi echotv.hu.
Se face astfel dovada că eroii români nu au fost uitaţi. Bravo RNS!
Raportul de la Iron Mountain şi înţelegerea atacului asupra Libiei
Iron Mountain: „un uriaş adăpost antiatomic subteran, construit în apropierea localităţii Hudson din statul New York - aici fiind şi sediul Institutului Hudson, considerat a fi centrul de cercetare al Consiliului pentru Relaţii Externe¨ (Council on foreign Relations - CFR).
În continuare citez din cartea lui Jim Marrs, „Guvernarea din umbră - Istoria secretă care leagă Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide”, publicată şi în România în 2009:
Cercetarea care a condus la redactarea Raportului de la Iron Mountain a început în 1961, datorită unor înalţi responsabili ai administraţiei Kennedy - ca de pildă McGeorge Bundy (membru în Consiliului pentru Relaţii Externe, în Clubul Bilderberg şi în ordinul „Craniul şi Oasele”), Robert McNamara (membru în Comisia Trilaterală, în Consiliul pentru relaţii Externe şi în Clubul Bilderberg) şi Dean Rusk (membru în Consiliul pentru Relaţii Externe şi în Clubul Bilderberg). Cunoscând scopul lui Kennedy de a pune capăt Războiului Rece, aceşti oameni şi-au arătat îngrijorarea cu privire la faptul că nu făcuseră nici un plan serios pentru menţinerea păcii pe termen lung.
La începutul lui 1963, un grup special a fost selectat pentru a studia problemele ipotetice generate de pace, aşa cum institute guvernamentale precum Rand şi Hudson studiau problemele cauzate de război. Numele celor 15 membri ai acestui grup de studiu nu au fost făcute publice niciodată, dar, din câte se spune, din cadrul său făceau parte renumiţi istorici, economişti, sociologi, psihologi, oameni de ştiinţă, ba chiar un astronom şi un industriaş. Grupul se întrunea cam o dată pe lună, în diferite locuri din ţară.
Dar cele mai importanta întâlniri ale sale se desfăşurau la Iron Mountain [...] Tot aici urmau să fie mutate, în caz de atac nuclear, birourile unor corporaţii aflate sub controlul familiei Rockfeller, precum Standard Oil of New Jersey, banca Morgan, Manufacturers Hanover Trust şi Dutch Shell Oil (companie condusă pe atunci de prinţul Bernhard, fondator al Clubului Bilderberg).
Un exemplar al Raportului de la Iron Mountain a fost dat publicităţii în mod clandestin de un bărbat cu pseudonimul John Doe, profesor la o universitate din Vestul Mijlociu, care susţinea că ar fi participat la aceste întruniri. Lucrarea a fost publicată de editura Dial Press, în 1967. John Doe i-a spus editorului că, deşi aproba concluziile la care ajunsese studiul, nu era de acord cu decizia autorilor de a ascunde concluziile unui public „nefamiliarizat cu exigenţele implicate de înalta responsabilitate politică sau militară”. El şi-a exprimat credinţa că publicul american, pe banii căruia se făcuse raportul, avea tot dreptul să cunoască tulburătoarele sale concluzii, în ciuda faptului că ceilalţi autori ai studiului se temeau de „pericolul clar şi previzibil al izbucnirii unei crize de încredere a publicului în guvern, pe care inoportuna publicare a raportului era de aşteptat s-o provoace”.
De-a lungul anilor, acest raport s-a bucurat de prea puţină publicitate, iar anumiţi membri din guvern şi mass-media au încercat să-l ignore, prezentându-l drept o glumă sau o satiră. Dar editura Dial Press a publicat lucrarea fără aceste remarci menite s-o discrediteze, iar tonul grav şi erudit în care este redactat acest studiu plin de note de subsol, împreună cu modul de abordare global şi macroanalitic, înlătură acuzaţia potrivit căreia ar fi o simplă ficţiune. este un document uluitor, scris la începutul tragediei americane din Vietnam, şi aproape sigur reflectă punctele de vedere elitiste ale celor despre care se presupune că ar fi solicitat redactarea sa.
18 martie 2011
Scrisoare deschisă adresată premierului Boc
Domnule Emil Boc,
Istoria, constata marele filosof Hegel, tinde să se repete. Prima oară ca tragedie, apoi ca farsă…
În urmă cu 163 de ani, cu prilejul Revoluţiei Ungare din 1848, în Transilvania a avut loc împotriva românilor un masacru sângeros. Peste 230 de sate locuite de români au fost incendiate, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape 40.000 de suflete, au fost împuşcaţi, spintecaţi, spânzuraţi. Principalul autor moral al acestei tragedii a fost Lajos Kossuth, prim-ministrul guvernului revoluţionar ungar.
Peste nici un secol, în toamna lui 1940, în acea parte de Transilvanie care fusese făcută cadou Ungariei de către Germania nazistă şi Italia fascistă prin Dictatul de la Viena, tragedia s-a repetat: peste 1100 de români fără apărare din Ip, Tresnea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Nuşfalău, Marca, Cosnicu, Cămar, Zalău, Beiuş, Hida, Dragu, Ciumarna, Cerasa şi din alte localităţi au fost ucişi de armata ungară horthystă în primele două săptămâni după ocupaţie. Alte orori au avut loc câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1944, la Moisei şi Sărmaş.
În urmă cu un deceniu, pe vremea primarului de tristă amintire, Imre Fodor, exact ca în aforismul lui Hegel, istoria s-a repetat ca farsă: prin contribuţia unor consilieri locali – unii de rea-credinţă şi cinici, alţii doar oportunişti sau ignoranţi -, două străzi ale municipiului Tîrgu-Mureş au fost rebotezate Kós Károly şi Dieta de la Turda. O acţiune care nu putem s-o denumim decât perversă, având în vedere că un personaj precum Kós, altfel un arhitect şi grafician remarcabil, dar ale cărui antiromânism şi antisemitism sunt notorii, a fost decorat de însuşi Horthy cu cea mai înaltă distincţie ungară, Nemzetvédelmi Kereszt (Crucea Apărării Naţionale). Aşa cum scria ziarul Ellenzék din Cluj la 16 iun. 1941, motivul era că Kós Károly: „a luptat cu credinţă – şi cu riscul vieţii – în teritoriile smulse (Ungariei Mari, n.n.) împotriva forţelor străine (…)”. Adică împotriva României!
În ceea ce priveşte „Dieta de la Turda”, în anul 1568 ea stabilea că, alături de cele trei religii de stat – catolicismul, luteranismul şi calvinismul –, este recunoscută şi o a patra, unitarianismul, considerat în Europa acelui timp o erezie pentru că nega Sfânta Treime şi originea divină a lui Isus Cristos. Astfel, Dieta de la Turda condamna religia ortodoxă să rămână pe mai departe exclusă dintre religiile «recepte», pecetluindu-se definitiv, în acest fel, statutul inferior de naţiune „tolerată la bunul plac al principelui şi nobililor” a românilor ortodocşi din Transilvania, popor şi la acea vreme majoritar în Transilvania.
Ca şi cum aceste batjocuri n-ar fi fost de ajuns, o nouă farsă cinică a demarat în urmă cu patru ani: schimbarea numelui străzii Călăraşilor – eroicul corp de armată care a fost decimat în 1877 în luptele pentru independenţa României – cu cel de Lajos Kossuth, cel care a girat politic, militar şi moral, în anii 1848-49, moartea a 40.000 de români transilvăneni. Întreaga „manoperă” a fost orchestrată de consilierii municipali ai UDMR în ciuda avizului negativ al Comisiei Judeţene de Atribuiri de Denumiri din cadrul Instituţiei Prefectului. Comisia, condusă de regretatul istoric dr. Grigore Ploeşteanu, a argumentat zadarnic că denumirea în Tîrgu-Mureş a unei străzi cu numelui lui Kossuth reprezintă o provocare şi o umilire pe cât de inutilă, pe atât de primejdioasă a populaţiei româneşti. Proiectul a fost introdus şi votat în regim de urgenţă profitându-se de majoritatea pe care pe care şi-au asigurat-o consilierii UDMR cu sprijinul a doi consilieri ai PD!
Hotărârea nr. 255, din octombrie 2005, a Consiliului Local municipal a fost atacată în justiţie şi suspendată ca ilegală şi abuzivă. În dispreţul legii, persoanele care ar fi trebuit să pună în aplicare decizia instanţei nu au făcut acest lucru şi au trimis hotărârea Consiliului Local municipal (deşi ea fusese suspendată de justiţie!) Ministerului de Interne care a… retrimis-o Serviciului Comunitar de Evidenţă a persoanelor din judeţul Mureş! Aşa se face că locuitorii străzii Călăraşilor au început să primească acte fiscale, dar şi documente de stare civilă, pe adresa… strada Lajos Kossuth, stradă care de fapt nu exista! (De fapt, ea încă mai există pe panoul cu harta municipiului situat în faţa Primăriei…)
După un calvar procesual care a durat peste trei ani, în care s-au adus argumente juridice pertinente din legislaţia română şi europeană, împreună cu argumentele istorice irefutabile, s-a reuşit – deocamdată! – îndreptarea „greşelii” comisă de Consiliul Local al municipiului Tîrgu-Mureş din meschine motive politice, oportunism şi incompetenţă.
Cine a fost, de fapt, Lajos Kossuth, dincolo de imaginea romantică cultivată de generaţii în minţile maghiarilor de rând? A fost, în primul rând, un personaj al cărui rol a fost determinant în Revoluţia din 1848 din Ungaria, atât în sens pozitiv, cât şi în cel negativ. A fost, fără îndoială, un publicist talentat, bun orator, agitator politic şi patriot ungur. Exclusiv ungur, chiar dacă el însuşi era slovac de origine. De aceea, idealurile mişcării revoluţionare de la 1848, au fost generoase doar pentru naţiunea în care se asimilase. Ajuns Guvernator al Ungariei, Kossuth va refuza, în mod explicit, tuturor celorlalte naţionalităţi: români, saşi, slovaci, sârbi şi croaţi, trăitoare în Imperiul Habsburgic, orice drept privind propria identitate naţională.
Din mulţimea de argumente istorice, morale şi politice care există împotriva atribuirii numelui de Lajos Kossuth unei străzi în Tîrgu-Mureş, am ales doar şapte:
Kossuth nu a recunoscut nici un drept românilor din Transilvania şi Ungaria în afara „dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară. În articolele de fond, pe care le scrie în ziarul Pesti Hirlap, consideră că primul obiectiv care trebuie realizat este „uniunea” Transilvaniei – până atunci autonomă – cu Ungaria, ca o „condiţie a extinderii şi dezvoltării naţiunii ungare”. Pentru el, faptul că românii constituiau populaţia majoritară a Transilvaniei constituia un element insignifiant. Kossuth preconiza să le ia românilor, dar şi sârbilor, croaţilor, slovacilor şi saşilor, ceea ce aproape un mileniu de teroare nu reuşise să le ia: identitatea naţională. „Eu niciodată, dar niciodată, sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune aici nu este.” (Magyarország története, VI/1, Budapest, 1979, p.164)
Kossuth, în calitate de conducător al Revoluţiei ungare de la 1848, a fost categoric împotriva oricărei emancipări naţionale a românilor. După el, condiţia de a li se crea o situaţie socială şi economică acceptabilă românilor era ca aceştia să înceteze a se considera o naţiune aparte şi de a se dizolva în naţiunea maghiară. Kossuth declara într-un discurs ţinut în Dieta de la Pozsony (Bratislava): „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. (…) De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea.” (George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei, II, Sibiu, 1890–1891, p. 755–797)
Kossuth a şi pus în practică acest veritabil şantaj politic, bazat pe superioritatea militară, tratându-i pe români cu dispreţ şi intoleranţă nelimitate. Rămâne ca un document de referinţă Proclamaţia din 10 octombrie 1848, dată la Pesta, prin care îi soma, în termeni ultimativi şi injurioşi, pe români – numindu-i „gunoaie ingrate” – să revină la „ordine şi supunere legală”, altfel vor fi „exterminaţi de unguri şi secui”. Kossuth le impunea, de fapt, românilor să accepte unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să renunţe la recunoaşterea lor ca naţiune. Rezultatul proclamaţiei a fost generarea unei confruntări de o gravitate deosebită între români şi maghiari.
O altă proclamaţie a lui Kossuth, cea din 22 decembrie 1848, prefigurează violenţa la care s-a recurs împotriva românilor în prima jumătate a anului 1849, când Transilvania a fost recucerită de trupele guvernului ungar. Ea vorbeşte de la sine despre orbirea politică care îl caracteriza pe conducătorul Revoluţiei ungare: „Plin de injurii la adresa lor, numindu-i «mercenari plătiţi», «hoardă mai josnică decât vita», «bandiţi valahi», Kossuth îndeamnă pur şi simplu la exterminarea românilor şi a tuturor duşmanilor.” (Liviu Maior, 1848 – 1849, Românii şi ungurii în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 378)
Kossuth a autorizat instaurarea unui regim de teroare în Transilvania, prin numirea în funcţia de comisar civil pentru Transilvania a lui László Csányi. Acesta era un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a înfiinţat şi a asmuţit împotriva lor tribunalele militare -„tribunalele de sânge” – şi a transformat gărzile naţionale ungare în „echipe de vânătoare”, care au masacrat femei, copii şi bătrâni fără apărare. În ciuda protestelor şi a cererilor insistente ale generalului Bem, scârbit de nesfârşitele atrocităţi, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic. Rezultatul a fost înspăimântător: în doar patru luni, peste 6000 de români civili au fost asasinaţi. Numai în judeţele Mureş şi Târnave, mai mult de 40 de comune au fost mistuite de foc. „Echipele de vânători”, conduse de secuii Jenei, Szabó, Zajzon şi Kovács, au măcelărit sute de români din comunele Hodac, Ibăneşti, Ruşii Munţi, Morăreni, Dumbrava, Monor, Iclandul Mare şi Mic, Sâncraiul de Mureş, Nazna, Sângerul de Câmpie şi Petelea. „Şirul martirilor români maltrataţi sau executaţi în anii 1848- 49 este nesfârşit. Numai în Tg. – Mureş au fost omorâţi peste 100 de români.” (Traian Popa, Monografia oraşului Tîrgu – Mureş 1932 p. 186)
Kossuth i-a urmărit cu o duşmănie neîmpăcată nu numai pe români, ci şi pe saşii transilvăneni, pentru că s-ar fi opus „luptei pentru libertatea maghiară”, când, de fapt, ei nu luptau decât pentru propria lor libertate. Într-o scrisoare adresată la 17 martie 1849 generalului polonez Bem, comandantul armatei ungare în Transilvania, îi scrie cu ocazia cuceririi Sibiului de către armata rusească: „(…) să-i arestaţi pe cei mai de seamă conducători ai răzmeriţei săseşti, predându-i comisarului guvernamental László Csányi, iar acesta să-i ţină ostatici şi să-i execute la cea mai mică opoziţie din partea populaţiei săseşti şi dacă ruşii nu se vor retrage neîntârziat din ţară”.
Astfel, împuternicit de Kossuth, Csányi va ordona împuşcarea cărturarului Stephan Ludwig Roth, la 11mai 1849. (Otto Folberth, Der Prozess Stephan Ludwig Roth Graz-Köln, 1959).
Kossuth, aşa cum reiese din corespondenţa sa, a solicitat Franţei şi Angliei (cărora le cerea să sprijine Revoluţia Ungară) să împiedice avântul mişcării de eliberare din Principatele Române. El îşi justifica cu cinism cererea astfel: „Schimbarea situaţiei în Principate ar produce un efect moral incalculabil asupra românilor din Ungaria”. (Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american. Cluj-Napoca, 1991, p. 218.)
Kossuth a girat, politic şi militar, etnocidul care a provocat rănile nevindecabile pe care memoria colectivă a generaţiilor de români ardeleni nu le poate uita. În perioada în care el a condus guvernul revoluţionar ungar, 236 din cele circa 2400 de sate locuite de românii din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş au fost jefuite şi arse. În fiecare sat românesc au fost ucişi între 10 şi 20 de oameni, în total în jur de 30.000, adică de trei ori mai mulţi decât românii căzuţi pe câmpul de bătaie! Ceea ce atestă afirmaţiile acelor istorici care arată că, în anii 1848–49, în Ardeal a avut loc un genocid al românilor.
Revoluţia din 1848 a făcut printre români cam 40.000 de victime, atestă un martor din acele vremi, mitropolitul Şaguna. (Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie istorică, ediţia a II-a. Sibiu, 1911, p. 66.) Teribila cifră este confirmată în fascicula a 2-a a lucrării „Die Romänen der oesterreichischen Monarchie” Wien, Druck from Karl Gerold et Sohn, 1850, p.231.
Acestea nu sunt speculaţii, ci fapte, stabilite de istorici. Să vedem, însă, şi ce păreri au avut despre Kossuth unii dintre contemporanii săi:
Nicolae Bălcescu: „Kossuth a guvernat rău şi slab, el mi-a dovedit şi mai mult că un demagog nu poate fi un om de stat. El a pierdut Ungaria”, scria conducătorul Revoluţiei Române de la 1848, după aflarea dispoziţiilor date de Kossuth pentru organizarea unei expediţii totale împotriva lui Avram Iancu. (N. Bălcescu, Opere, Corespondenţă, IV, p. 228)
Contele István Széchényi, „cel mai de seamă ungur”: „N-aveţi decât să aţâţaţi toate naţionalităţile până la furie împotriva maghiarilor (…), să umpleţi până la refuz paharul represaliilor cu veninul dumneavoastră – şi o să vedeţi ce o să iasă”, îl avertiza Széchényi pe Kossuth încă din 1847 în „Fragmente de program politic”. (Magyar Révay Lexicon, XVII, p. 129).
Bertalan Szemere: „Kossuth s-a purtat la început ca un autocrat şi a sfârşit ca un laş, abandonându-şi patria cu o săptămână înainte de lupta finală de la Şiria, pentru a fugi în Turcia”, scrie în amintirile sale cel care a fost ministru de interne şi apoi prim-ministru al guvernului Revoluţiei Ungare din 1848, condus de Kossuth. Szemere îşi aminteşte despre el ca de un personaj arogant, duplicitar şi poltron. Despre exilul în Italia, fostul prim-ministru al lui Kossuth afirma textual: „Stilul său autocratic şi manierele intolerante vor distruge orice influenţă reală asupra comunităţii revoluţionarilor expatriaţi”. (http://en.wikipedia.org/wiki/Lajos_Kossuth)
Acesta este deci, dincolo de viziunea romantică, personajul istoric real…
Nu-i aşa că merită să existe, în Tîrgu-Mureş, o stradă care să îi poarte numele şi să-i perpetueze amintirea? Mai multă rea-credinţă şi cinism sunt greu de imaginat!
Să ne întoarcem însă la aspectele juridice ale cazului, provocate de actul administrativ abuziv din 10 octombrie 2005 al Consiliului Local al municipiului Tîrgu-Mureş. Hotărârea a fost atacată în justiţie de Asociaţia Culturală Avram Iancu, Uniunea Vatra Românească, Filiala Mureş a Partidului România Mare şi de consilierul municipal Sita Ioan.
În conformitate cu Legea 544/2004 privind contenciosul administrativ, la 4 mai 2006 s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 898, prin care se suspenda punerea în aplicare a Hotărârii nr. 255 de schimbare a numelui străzii din Călăraşi în acela Kossuth. Sentinţa nu a fost pusă în executare de către primarul municipiului, deşi avea această obligaţie, ceea ce a produs derută în rândul autorităţilor locale. Astfel s-a ajuns la situaţia că locuitorilor din strada Călăraşilor nu numai că li sau trimis facturi pe adresa strada Kossuth, ci li s-au emis ilegal cărţi de identitate şi paşapoarte pe o adresă inexistentă!
Apoi a început un adevărat carusel juridic. Prin Sentinţa civilă nr. 2508, din 3 noiembrie 2006, s-a admis acţiunea în contencios administrativ a Asociaţiei Culturale Avram Iancu şi s-a dispus anularea pe fond a Hotărârii nr. 255 a Consiliului Local, dar au fost respinse acţiunile celorlalţi reclamanţi. Părţile au declarat recurs, iar Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, prin decizia nr. 417/R, din 29 martie 2007, a admis toate recursurile, a casat integral sentinţa nr. 2508 din 3 noiembrie 2006, iar cauza a fost retrimisă spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Mureş!
S-a intrat astfel în un al doilea ciclu de procese… După numeroase hărţuieli şi tertipuri – invocări de excepţii imaginare, încercări de a scoate Primăria din cauză, chipurile ca neavând calitate procesuală – părţile reclamante au avut din nou câştig de cauză. După rejudecarea în fond a procesului privind schimbarea numelui străzii din Călăraşilor în cel de Lajos Kossuth, Tribunalul Mureş, prin Sentinţa 809 din 28 noiembrie 2008, a dispus din nou anularea hotărârii nr. 255 din 10 octombrie 2005 a Consiliului Local. Considerăm că, dincolo de repararea unor ilegalităţi, decizia Tribunalului a făcut dreptate, în primul rând, memoriei celor care cu un secol şi jumătate în urmă au pierit în împrejurări tragice.
Pentru aceasta vă solicităm, domnule primar al municipiului Tîrgu-Mureş, ca la cea mai apropiată şedinţă de plen a Consiliului Local să faceţi propunerea de a nu se declara recurs împotriva Sentinţei civile nr. 809 pronunţate de instanţă în data de 28 noiembrie 2008. În caz contrar, vor continua incertitudinea şi hărţuirea în justiţie, inflamarea opiniei publice şi deturnarea atenţiei de la problemele reale ale oraşului. Având în vedere competenţa actuală a Consiliului Local şi – de ce nu? – recunoaşterea, din partea unora dintre foştii consilieri PD, a faptului că votul lor din octombrie 2005 a atentat la memoria propriilor înaintaşi, poate fi reparată o greşeală politică comisă din motive populiste, pe de o parte, şi din oportunism şi incompetenţă, pe de alta.
Astazi, la peste cinci ani de la declansarea acestei batjocoriri oficiale a demnitatii nationale, un alt angajat al statului roman, extremistul Csibi Barna, continua „opera” lui Lajos Kossuth, si il ucide in efigie pe Avram Iancu, in piata publica din Miercurea Ciuc, cu mesajul “Aşa păţesc toţi care greşesc împotriva naţiunii maghiare şi a secuilor”. Iar la Bucuresti, Parlamentul Romaniei sarbatoreste alaturi de extremistii maghiari un 15 martie care a dus la uciderea a peste 40.000 de romani. Aceasta, domnule prim ministru, se numeste complicitate morala la crima.
La aceste fapte, pe plan national, se adauga cedarile continue ale Guvernului si partidului Dvs, de la Legea Educatiei la Legea Minoritatilor, ambele construite pe placul UDMR. Pe deasupra, asistam la o instaurare, de facto, a autonomiei teritoriale a asa-zisului “Tinut Secuiesc”, sub ochii nepasatori ai responsabililor cu apararea Constitutiei Romaniei.
Domnule prim ministru si presedinte al PDL Emil Boc, daca tineti sa aparati demnitatea nationala, asa cum spune ca o face si presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, puneţi capăt farselor istoriei care se repetă!
Dar oare o veti face?
Cu consideraţie,
Prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop
Dorin Suciu, ziarist
Victor Roncea, ziarist
Pr. prof. dr. Mihai Valica
Elena Andronache, Grupul Independent pentru Democratie
Iustina Bacosca, psiholog
Paul Bacosca, scriitor
Gheorghe Almasanu, roman
Cristian Donciu, medic
Mariana Gurza, scriitoare, jurnalista
George Bara, jurnalist, profesionist IT
Ionut Tene, jurnalist, scriitor si poet
Mihai Rapcea, avocat
Stefanin Vladulescu, profesor
Alexandru Tomescu, editor ALTERNATIVA www.alternativaonline.ca
Monica Andronache, romanca
Daniela Stefan, romanca
Dr Emilia Corbu, istoric
Magda Ursache, scriitoare
Dr Ioan Lacatusu, Centrul european de studii Covasna-Harghita, Forumul Civic al Românilor din Harghita, Covasna și Mureș
Lazar Ladariu, jurnalist, scriitor, redactor sef Cuvantul Liber
Florian Palas, jurnalist, VEGHEA
Maria Petrascu, jurnalista
Andreea Soare, romanca
Marius Tipa, roman
Costel Cotirlan, roman
Mircea Ditiu, roman
Cristian Juverdeanu, roman
Mircea Ioan Popa, profesor universitar
Cristian Cornea, roman
Cristi Harja, roman
Sergiu-Lucian Epure, roman
Nadia-Maria Ciucur, functionar public
Carmen Amza, profesor
Radu Andrei, roman
Ana Maria Bujenita, medic roman
Cristian Vasile, militar in rezerva
Baciu Andrei, student
Vali Jumuga, fost pilot de vanatoare in Aviatia Militara Romana, elev al generalului Mihai Bujenita
Monica Stefanescu, profesor
Emil Ciora, roman ardelean din tata-n fiu
Horia Arghir, roman
Daniel Vladescu, programator
Cristian Grigorasi, presedinte Asociatia Noua Dreapta filiala Brasov
Ioan Nicolae, monah
Irimia Gabriel, roman
Catalin Theodor Mitran, economist
Danila Neculai, militar (r)
17 martie 2011
Harta cutremurelor din Japonia începând cu 11.03.2011
Finalul supremaţiei omului pe Pământ: 2045
În 1950, Alan Turing, un matematician britanic faimos pentru descifrarea codului Enigma folosit de nazişti în al doilea război mondial, a prezis următorul lucru: în cel mult 100 de ani, calculatorul va evolua atât de mult încât va avea propria lui inteligenţă. Practic, computerul va deveni atunci o entitate cu care vom putea comunica exact ca şi cu o persoană reală. Va fi începutul unei noi ere, o eră în care rolul omului va deveni destul de incert. Pare science-fiction curat, dar oare chiar este science-fiction?
Ca să ştim mai exact când vom atinge acest punct, Turing a imaginat un test simplu: o persoană aşezată în faţa unui ecran comunică în scris timp de 5 minute, pe o temă aleatorie, cu doi interlocutori - o altă persoană şi un computer care pretinde că e o persoană reală. Dacă primei persoane îi este imposibil să îşi dea seama care este interlocutorul-computer, înseamnă că acesta (computerul) a trecut testul.
Deocamdată niciun computer nu a trecut testul Turing, dar momentul nu e departe. În toamna lui 2009, în cadrul unui experiment desfăşurat la University of Reading (Marea Britanie) un computer performant a reuşit să-i păcălească pe 25% din interlocutorii săi. Şi nu era vorba de interlocutori obişnuiţi, ci de ingineri IT, oameni de ştiinţă şi jurnalişti specializaţi pe domenii tehnologice, adică oameni competenţi care au ştiut să pună întrebări relevante. Ei au înţeles foarte bine că scopul testului Turing nu este să indice dacă o maşină oferă sau nu răspunsuri corecte, ci dacă aceste răspunsuri sunt „umane”, daca ele ar putea proveni de la o persoană reală.
Unul dintre interlocutori, de exemplu, a întrebat: „Cum ţi se pare vremea în dimineaţa asta?” şi răspunsurile primite în scris de la cei întrebaţi – o femeie, un barbat şi computerul în cauza - au fost:
A. „Ceaţa asta îmi place, aduce un aer de mister.”
B. „Nu e chiar pe gustul meu, mă aştept în orice moment să apară piraţi din ceaţa asta.”
C. „O vreme urâtă. Nu şi dacă îţi place ceaţa, desigur.”
Nu e deloc evident că A a fost computerul, B bărbatul şi C femeia.
Întregul articol poate fi citit aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)