Sfârşiturile comunismului

Adevăratul destin al omului, susţineau tragicii greci, nu se dezvăluie decît în clipa morţii sale. Acelaşi lucru e valabil şi pentru comunism: prăbuşirea fulgerătoare, bizarul său hara-kiri ne oferă o imagine mai exactă despre ceea ce a fost. O asemenea privire înapoi se dovedeşte necesară dacă dorim să încercăm conturarea cauzelor tulburărilor postcomuniste, provenind, printre altele, din sentimentul de a fi dobîndit o victorie mult prea uşoară sau chiar de a fi căzut într-o capcană urzită tocmai de cei despre care credeam că vor fi eliminaţi. Cum s-ar putea explica năruirea regimului comunist chiar atunci cînd părea a fi distrus cu succes orice formă de opoziţie (ne amintim de măsurile energice luate de Andropov împotriva dizidenţilor)? Dacă nu a fost înfrînt de rezistenţa victimelor sale, nici de intervenţia din afară, atunci ce anume l-a împins spre dezastru? Care este preţul unei victorii fără luptă? Puterea bolşevismului era clară pentru toţi, ea îi impresiona pe străini şi îi hipnotiza pe supuşii imperiului comunist. Dar unde se afla slăbiciunea sa care a ţîşnit în mod brutal la lumină în timpul perestroikăi gorbacioviste?
Unde s-ar situa începutul sfârşitului regimului lui Lenin? Acum, cînd arhivele se întredeschid, cînd apar nenumărate memorii ale protagoniştilor, putem încerca să abordăm această problemă, crucială dacă dorim să descifrăm fizionomia postcomunismului şi să înţelegem care au fost elementele distruse în timpul furtunii temperate a anilor 1989-1991 şi care au revenit mai apoi la suprafaţă, pentru a pune capăt scurtei euforii a „revoluţiilor de catifea" şi a împiedica dificila refacere a societăţilor post-totalitare.

Postări asemănătoare pe categorii