Puşcă şi cureaua lată...

A revenit în atenţie această melodie: odată pentru că e în desfăşurare procesul legat de drepturile de autor, dar şi pentru că se reaminteşte ironia domnului Boc de la începutul anului când se referea la sporuri şi salarii...

Interpreatarea comună a acestei expresii ar fi aceea a enumerării a două obiecte: puşca şi cureaua, obiecte obişnuite ale unui vânător; în acest caz, ar trebui pronunţat „puşca şi cureaua lată...”, unde puşca este un substantiv comun articulat. Dar soliştii pronunţă puşcă şi nu puşca...

Ei bine, pornind de aici, există deja interpretări subtile ale acestei expresii: subtilitatea e dată de interpretarea cuvântului puşcă, acestuia fiindu-i alocat rolul de verb şi predicat (a puşcá, la indicativ prezent) în propoziţia: puşcă şi cureaua lată... Deşi nu există în DEX cu această semnificaţie, i se atribuie sensul de a se crăpa, a se rupe.

Şi-atunci, expresia devine ceva de genul crapă şi cureaua lată... De ce ar putea crăpa o curea lată? Datorită supunerii la un efort ce depăşeşte rezistenţa acesteia, normal! Deci, de-atâta bine, se ajunge la supraponderalitate, asta înseamnă o burtă bine conturată care nu mai poate fi ţinută în frâu nici de cureaua lată...

Deci onorabili guvernanţi, vă puşcă şi cureaua lată. Vouă!

Postări asemănătoare pe categorii