A revenit în atenţie această melodie: odată pentru că e în desfăşurare procesul legat de drepturile de autor, dar şi pentru că se reaminteşte ironia domnului Boc de la începutul anului când se referea la sporuri şi salarii...
Interpreatarea comună a acestei expresii ar fi aceea a enumerării a două obiecte: puşca şi cureaua, obiecte obişnuite ale unui vânător; în acest caz, ar trebui pronunţat „
puşca şi cureaua lată...”, unde puşca este un substantiv comun articulat. Dar soliştii pronunţă
puşcă şi nu
puşca...
Ei bine, pornind de aici, există deja interpretări subtile ale acestei expresii: subtilitatea e dată de interpretarea cuvântului
puşcă, acestuia fiindu-i alocat rolul de verb şi predicat (
a puşcá, la indicativ prezent) în propoziţia:
puşcă şi cureaua lată... Deşi nu există în DEX cu această semnificaţie, i se atribuie sensul de
a se crăpa,
a se rupe.
Şi-atunci, expresia devine ceva de genul
crapă şi cureaua lată... De ce ar putea crăpa o curea lată? Datorită supunerii la un efort ce depăşeşte rezistenţa acesteia, normal! Deci, de-atâta bine, se ajunge la supraponderalitate, asta înseamnă o burtă bine conturată care nu mai poate fi ţinută în frâu nici de cureaua lată...
Deci onorabili guvernanţi, vă puşcă şi cureaua lată. Vouă!